Ohh… încearcă să nu îți mai numeri anii, pentru că îți scurtezi viața. Frumusețea nu locuiește în calcule, ci în intensitatea cu care îți trăiești prezentul, în liniștea pe care ți-o oferi după ani în care ai dat din tine tuturor, dar ție prea puțin.
Pune-ți rămășag, dar nu pe vorbe, ci pe fapte. Învelește-ți emoțiile și ascultă-mă bine: perioada aceea despre care se spune că e „cea mai bună” nu vine la o anumită vârstă, ci când decizi tu că meriți mai mult decât așteptare. Momentul perfect să începi să trăiești cu adevărat este chiar acum, indiferent câte clipe ai pierdut numărând.
Fii pe primul loc în toate și lasă lumea să te privească fix așa cum ești. E treaba lor cum te văd, dar a ta, nu, pentru că doar atunci, când nu mai ceri permisiunea de a fi, începe cu adevărat perioada în care simți că trăiești pentru tine.
Fericirea nu vine din alți oameni, ci din corpul tău, acolo unde poposește o magie care, din clipa în care ai s-o descoperi, te va îmbrăca în cea mai frumoasă formă a ta – aceea în care nu mai cauți salvare, ci îți devii tu ancoră. Și da, vârsta asta poate fi oricând.
Să alergi, să speri, să suferi pentru fleacuri? Când în fiecare zi poți să alegi să fii bine, chiar și cu tine împotriva ta? Te vei mai certa uneori, și nu doar cu tine — pentru că, hai să fim sincere, uneori parcă și cafeaua ne trădează. Nu e de vină nici tăria ei, nici faptul că n-a avut destul lapte, ci hormonii care-și dansează echilibrul doar când decidem să ne așezăm în pace.
Nu lăsa absurdul lumii să-ți conducă emoțiile. Stai departe de discuțiile care te micșorează. Doamnele nu bârfesc, nu pentru că nu pot, ci pentru că și-au dat seama că energia lor merită pusă în construcții care se înalță, nu în cuvinte care se sting.
Prietenii? Când ajungi să te cunoști cu adevărat, n-o să mai ai nevoie de aplauze din exterior. Nu pentru că ai devenit rece, ci pentru că ți-e destulă liniștea din interior. Nu mai „muști” și nu mai „cerșești” validări, nu mai confunzi afecțiunea cu prezența și nici absențele cu vina ta. Îți ești fidelă și, dacă pierzi oameni, nu pierzi și demnitate. O lași să rămână pe tocuri, dreaptă, onestă și cu zâmbetul la locul lui — pentru că da, zâmbetul, oricât de subtil, e cea mai frumoasă formă de rezistență a unei femei. Tocurile nu te mai poartă spre priviri, ci spre tine. Le încalți ca să auzi cum sună pașii tăi când nu mai fugi de cine ești.
Cea mai minunată vârstă ești tu, oricând, oriunde. Când ai uitat, la naiba, să numeri anii… și ai început, în sfârșit, să numeri clipele de beatitudine cu dorința unui azi care merită trăit.
Ohh… încearcă să nu îți mai numeri anii, pentru că îți scurtezi viața. Frumusețea nu locuiește în calcule, ci în intensitatea cu care îți trăiești prezentul, în liniștea pe care ți-o oferi după ani în care ai dat din tine tuturor, dar ție prea puțin.
Pune-ți rămășag, dar nu pe vorbe, ci pe fapte. Învelește-ți emoțiile și ascultă-mă bine: perioada aceea despre care se spune că e „cea mai bună” nu vine la o anumită vârstă, ci când decizi tu că meriți mai mult decât așteptare. Momentul perfect să începi să trăiești cu adevărat este chiar acum, indiferent câte clipe ai pierdut numărând.
Fii pe primul loc în toate și lasă lumea să te privească fix așa cum ești. E treaba lor cum te văd, dar a ta, nu, pentru că doar atunci, când nu mai ceri permisiunea de a fi, începe cu adevărat perioada în care simți că trăiești pentru tine.
Fericirea nu vine din alți oameni, ci din corpul tău, acolo unde poposește o magie care, din clipa în care ai s-o descoperi, te va îmbrăca în cea mai frumoasă formă a ta – aceea în care nu mai cauți salvare, ci îți devii tu ancoră. Și da, vârsta asta poate fi oricând.
Să alergi, să speri, să suferi pentru fleacuri? Când în fiecare zi poți să alegi să fii bine, chiar și cu tine împotriva ta? Te vei mai certa uneori, și nu doar cu tine — pentru că, hai să fim sincere, uneori parcă și cafeaua ne trădează. Nu e de vină nici tăria ei, nici faptul că n-a avut destul lapte, ci hormonii care-și dansează echilibrul doar când decidem să ne așezăm în pace.
Nu lăsa absurdul lumii să-ți conducă emoțiile. Stai departe de discuțiile care te micșorează. Doamnele nu bârfesc, nu pentru că nu pot, ci pentru că și-au dat seama că energia lor merită pusă în construcții care se înalță, nu în cuvinte care se sting.
Prietenii? Când ajungi să te cunoști cu adevărat, n-o să mai ai nevoie de aplauze din exterior. Nu pentru că ai devenit rece, ci pentru că ți-e destulă liniștea din interior. Nu mai „muști” și nu mai „cerșești” validări, nu mai confunzi afecțiunea cu prezența și nici absențele cu vina ta. Îți ești fidelă și, dacă pierzi oameni, nu pierzi și demnitate. O lași să rămână pe tocuri, dreaptă, onestă și cu zâmbetul la locul lui — pentru că da, zâmbetul, oricât de subtil, e cea mai frumoasă formă de rezistență a unei femei. Tocurile nu te mai poartă spre priviri, ci spre tine. Le încalți ca să auzi cum sună pașii tăi când nu mai fugi de cine ești.
Cea mai minunată vârstă ești tu, oricând, oriunde. Când ai uitat, la naiba, să numeri anii… și ai început, în sfârșit, să numeri clipele de beatitudine cu dorința unui azi care merită trăit.
