Când am înțeles că scrisul îmi este dalta sufletului, l-am lăsat să mă sculpteze. M-a durut de multe ori, pentru că, la naiba, să scorojești în carne vie toate emoțiile și nevrozele, poate nu e chiar plăcut, dar e înălțător. Deși nu accept ideea de durere, pe aceasta am îndurat-o și, știu, încă o să mai fie…
Când eram prin clasa a IX-a mi-am înțeles menirea. A fost înspăimântător pentru fetița de atunci să se descopere. Să înțeleagă că ceea ce scrie are sens și naște emoții. Că plânge și râde atunci când scrie…
Nu mi-am dorit să fiu lăudată și nici să arăt cuiva ceea ce scriu – pentru că știam că nimeni nu mă va crede. După clasa a XII-a am abandonat. M-am focusat pe facultate și distracții. Mi-a plăcut să fac saltul măreț de la adolescentă la femeie. Să-mi cunosc limitele și să nu le încalc, să fumez, să beau, să descopăr, să mă îndrăgostesc, dar cu măsură. Apoi, într-un timp în care am simțit că ceva mă sufocă… m-am apucat să-mi scriu cuvintele în ordine și să le dau, din nou, sens. Întâlnirea cu mine a fost mult mai emoționantă decât prima. Ca și cum m-aș fi întâlnit cu o prietenă veche, de care îmi era foarte dor. De atunci, de la vârsta de 25 de ani nu ne-am mai despărțit, decât foarte rar. Sunt zece ani de când scormonesc și las dalta să-mi sculpteze totul. Cel mai tare m-a durut când am înțeles că judecățile și criticile mă construiesc cel mai bine. Și am răbdat, am plâns, am înțeles, am devenit mai bună, mai puternică, mai autentică.
Acum? Realizez că eu nu sunt nici cuvinte, nici fraze corect scrise, nici povești pe care mă pricep să le inventez, nu sunt mintea aia ageră care poate evada în orice moment, oriunde, nu sunt… nu, nu sunt toate astea. Sunt împlinirea tuturor – un amalgam plin de emoție.