Mie nu… 

Iubirea este sentimentul sau senzația care ne reprezintă. Ceea ce suntem noi – este și lumea din jurul nostru – adică iubire. 

Am primit în viața mea, de-a lungul timpului, sumedenie de sentimente profunde. Am încercat pentru că am fost curioasă, pentru că mi-a plăcut să descopăr și pentru că ideea de a simți mă împlinea. 

Emoțiile m-au bulversat deseori, dar am continuat să rătăcesc, stingher, sau poate nu, prin sufletele oamenilor. Am fost ca ei pentru a mă descoperi pe mine, am riscat să cad într-un „păcat” doar pentru a-mi atinge maximul de „a simți” . 

Îmi aduc aminte – acum mulți ani – cum eram dependentă de „senzații tari”. Să descopăr până în ce punct al suferinței sau al fericirii pot ajunge. Pot afirma, cu mâna pe inimă, că am atins cote destul de înalte, iar barometrul minții de multe ori depășea limita presiunii pe care o puteam suporta. Sufletul urla, eu mergeam înainte. Mi-a plăcut să risc, să merg pe muchie de cuțit, să încerc și să zâmbesc iscoditor vieții. Cu toate cuvintele!? AM TRĂIT. 

Este frumos să simți, să încerci, să riști, să înveți, iar mie mi-a plăcut să îmi fiu autodidactă cam toată viața. POT! Am strigat mereu până când m-am trezit leșinată în propriile simțuri, până când tot ce a mai rămas din inima mea a fost tot ce mi-am dorit să încerc. Îmi asum și a fost al naibii de palpitant să trăiesc într-un zbucium care m-a construit. Încă nu știu dacă sunt cea mai reușită versiune a mea. Dar dacă privesc la tot ce am realizat, mă împlinește, îmi aduce recunoștință și bucurie în suflet. 

Acum? Privesc dintr-un loc sigur și liniștit, cu un zâmbet melancolic pe chip, tot ce am trăit până acum. 

Nu regret nimic. 

De ce aș regreta? 

De ce m-aș supăra? 

Că nu mi-a fost frică

Că am trăit, că iubesc și am iubit?