Miroase a flori de portocal…

Trăiesc călătoria în alte țări cu o altă conștiință. De fiecare dată când descopăr ceva nou, mă opresc și privesc dincolo de suprafață, pentru că disecția lumii a devenit, în timp, o parte din mine, o metodă de a mă afla și de a mă înțelege.

Săptămâna trecută, în mijlocul unui vacarm format din sute de motociclete, mașini, voci, animale și drumuri care păreau să curgă toate în același timp, am simțit mereu miros de flori de portocal. Un parfum pe care l-am adus cu mine și pe care îl simt frecvent plutind în jurul meu, ca pe o binecuvântare. Acolo, în Maroc, viața are alte culori, alte arome și o perspectivă care schimbă. M-au fascinat și m-au speriat deopotrivă cele două lumi pe care le-am descoperit intersectându-se sub ochii mei. Am privit îndelung oamenii și m-am întrebat dacă îi pot numi săraci sau bogați. Mi-am dat seama repede că aceste etichete își pierd valoarea acolo, când îi vezi locuind pe aceeași stradă, fără ca starea lor materială să le altereze demnitatea. În felul în care trăiesc există o asumare tăcută care te pune pe gânduri.

Peste tot am întâlnit meșteșugari care își construiau existența prin pură creație. Artiști ai firescului, de la mâncare și haine, până la cosmetice tradiționale. Lucrau pe jos sau pe scăunele mici, direct în văzul turiștilor, fără sfială și fără spectacol. Vindeau carne pe tarabe mititele, atent aranjate, iar din tot ce făceau se simțea respectul pentru muncă, pentru rost și pentru viață. Autenticitatea lor era atât de puternică, încât ideea de perfecțiune devenea complet inutilă.

Dincolo de forfota acestui oraș, am trăit o experiență care m-a marcat prin profunzimea ei: Ramadanul. În primele două zile am fost cuprinsă de uimire, de o buimăceală care m-a făcut să mănânc pe fugă, fără să conștientizez cu adevărat locul în care mă aflam. În a treia seară, în jurul orei șapte, când am ieșit să caut ceva de mâncare, totul se schimbase. Orașul era de nerecunoscut. Forfota mașinilor, claxoanele și ecoul motocicletelor dispăruseră complet. Pe străzi mai rătăceau doar câțiva turiști, pierduți într-o liniște aproape sacră. Era ora mesei, momentul în care o lume întreagă se oprea pentru a respecta un ritual vechi, trăit cu seriozitate și liniște. Atunci am înțeles că există locuri în care oamenii încă știu să se oprească, să respire și să aparțină lumii pe care o trăiesc. Iar peste toată liniștea aceea plutea, din nou, mirosul florilor de portocal.

Miroase a flori de portocal…